O sa spun lucrurilor pe nume.

     Ei si ce pana la urma? M-am simtit abandonata. Mare scofala! Dar era mare scofala. Prea mare scofala. In clipa in care m-am lasat prada emotiei m-a coplesit imediat. Am devenit din nou copila, apucand mana mamei, strangand-o tare si rugandu-ma sa nu fiu nevoita sa ii dau drumul vreodata. Am 14-15 ani. Vad fete de oameni trecand prin fata mea precum paginile dintr-un album foto, nume pe care le uitasem, dar fete pe care le-as fi recunoscut daca era sa le vad chiar si pentru o fractiune de secunda intr-un tren in viteza. M-am retras in mintea mea, iesind numai pentru manifestari necontrolate de furie. Stiam ca-mi stricam situatia. Tot ce puteam sa fac era sa stau inchisa in mine, sa ma uit la mine cum zbieram si urlam, sa astept respingerea finala si sa stiu ca era din vina mea.
     Povestea asta n-o spun niciodata. O urasc. O urasc, urasc, urasc! Refuz sa-mi las trecutul sa-mi explice prezentul. Intre timp cresc, ma intaresc, incerc sa depasesc momentul. Cu asta basta. Din momentul in care am devenit destul de mare incat sa realizez ca problemele pe care le aveam nu erau din vina mea, m-am decis sa nu dau vina nici pe familia mea ci sa scap de ele. Sa le arunc. Sa merg mai departe. Imi puteam imagina ca nici o  soarta nu-i mai rea decat sa devin cineva care se apuca sa spuna povestea unei copilarii disfunctionale oricarui strain din autobuz. Daca reuseam in viata, voiam ca oamenii sa spuna ca am reusit, nu ca am reusit ,,in ciuda situatiei''. Trecutul meu era un obstacol privat, nu o scuza publica.
     Hei fratilor:chiar m-ati dezamagit. Poate ca vineri va fi ultima zi cand voi mai adauga un capitol la cartea despre trecutul meu. Nu pot sa ma mai intorc si sa vad cum inima imi e sfasiata de durere. Vreau sa simt ca timpul sta in loc,. cand cobor din masina. Insa tot ce simt ..nu coincide cu dorinta mea. Stii si tu ca ma vei gasi. Voi fi mereu aici. Cauta.ma , scormoneste si  ma vei gasi.
     Recunosc ca.. uneori si mie imi lipseste Alexandra.