Dulcele meu, Septembrie..acum e octombrie:

 Privitor ca la teatru

 Tu în lume sa te-nchipui:

 Joace unul si pe patru,

 Totusi tu ghici-vei chipu-i,

 Si de plânge, de se cearta,

 Tu în colt petreci în tine

 Si-ntelegi din a lor arta

 Ce e rau si ce e bine.„

[…]

 Caci acelorasi mijloace 

 Se supun câte exista, 
 Si de mii de ani încoace 
 Lumea-i vesela si trista; 
 Alte masti, aceeasi piesa, 
 Alte guri, aceeasi gama, 
 Amagit atât de-adese 
 Nu spera si nu ai teama.

Glossa, Mihai Eminescu

Octombrie?! Nu.. Septembrie intotdeauna.. Octombrie suna trist. Septembrie imi place.Simt dorinte nesfarsite in mine..Privesc in oglinda timpului.Cine e ea? Cine e fiinta pe care o vad? De unde vine ea si ce este lucrul pentru care tanjeste? Ce ii face ochii sa straluceasca? Ce ii face sufletul sa tresalte? Ce miros ii incanta simturile?
O cunosc de o viata si totusi nu stiu cum a aparut. Cum a devenit persoana care este acum? S-o intreb? Mi-e frica ca orice cuvant al meu ar putea s-o sparga in mii de bucatele si nu as mai putea s-o repar dupa. Sa se sparga oare?

...sa ma tem de umbra ei?

Ei nu-i e frica. Tine capul sus si mereu are un zambet subtil pe chip. E ca eroina unei carti de aventuri. Stii ca nu poate sa i se intample ceva rau si totusi o vezi ca lupta. Si se chinuie. 

Si cade...

si se ridica...

e o adevarata luptatoare; si stii ca nu va renunta niciodata.

Nu-mi place cum sta tacuta,..cu zambetul ala infricosator pe chip si cu privirea fixata pe suprafata acelei oglinzi. [Am de gand sa.mi tin morala! ].Ai gresit de la bun inceput cand stiai ca nu trebuie sa te bagi in asta. Cum crezi ca as putea sa-ti fiu complice, my lady, in tot haosul asta? Purtai cu tine demnitatea, ce iti atarna de gat. Acum, nu-ti ramane de ales. Vei inchide ochii in fata necrutatoarei vesnicii, asteptand sa auzi acel glas..Care te scoare din impas,..